#săexplicăm: de ce arta nu poate fi înțeleasă de toată lumea
Arta e ceva neobișnuit. Probabil singurul lucru în care lucrezi încercând să îți exprimi sentimentele prin culori, forme, linii. Artistul, pictorul, căci despre el vorbim acum, în încercarea de a compune un tablou, își lasă o urmă de originalitate: un amestec de culori, o serie de linii neregulate, de forme care de care mai ciudate. Despre această originalitate a artistului, care îi dezvăluie personalitatea, vorbim astăzi. Vorbim despre ceea ce înseamnă o lucrare unică. În general, persoanele care au o personalitate asemănătoare cu cea a artistului îi vor înțelege operele în sensul dorit de compozitor. Desigur, cum toate lucrurile au mai mule sensuri, așa și un tablou poate fi înțeles în sute de moduri. Unii într-o compoziție geometrică de exemplu preferă să ia totul ca atare, rezultând o simplă suită de forme încadrate una în alta cu un anumit unghi de înclinare, alții stau și analizează îndeaproape, parcă văzând prin tablou, ceea ce în mod probabil autorul a vrut să exprime, o neregularitate cromatică și de structură geometrică.
Pornind de la acest detaliu, deslușim de ce arta este înțeleasă diferit.
Dar mai sunt și cei ce nu o înțeleg deloc, sau înțeleg doar evidentul din pictură -portretul ca exemplu-, aici vorbim de capacitatea de a se deconecta de lumea reală și a intra în normalitatea artistului, aceea lume în care orice detaliu își are rostul lui, orice nuanță mai aprinsă sau mai întunecată nu e acolo întâmplător sau din greșeală. Sunt persoane care fie nu vor să vadă mai departe deși au puterea de a o face, sau cei ce pur și simplu nu pot, nu sunt făcuți pentru așa ceva. Prima categorie are nevoie de puțin exercițiu, însă a doua, prin exercițiu, poate deveni doar bulversată și atât. Lucrurile au fost lăsate așa și așa trebuie să fie în continuare, căci toți suntem diferiți. Compoziția de mai jos a vrut să exprime o stare de furie și neutralitate în același timp, o personalitate iregulată, neuniformă, literele de jos pictate în roșu vrând să iasă totuși în evidență, acestea reflectând calitățile autorului.
CRITICĂ DE SCULPTURĂ
Codul masculinității, întruchipat în ipostaza bărbatului militar, puternic și violent, dacă este nevoie. Un corp moale, lemnos, lemnul e cald, moale ca o carne, învelit de o armură de metal, rece, dură, numai bună să apere atacând prin duritatea ei cu moliciunea și căldura lemnului.
Reluarea într-o cheie neoexpresionistă a unei referințe antichizante, clasice, a conducătorului de care de luptă este reprezentativă pentru opera sculptorului Darie Dup. Lemnul cald și moale ca un corp al sculpturii "Auriga - cavaler" (1989) este pus în contrast cu metalul rece ca o armură de luptă ce acoperă pieptul cavalerului, partea intactă a anatomiei sale, căreia îi sunt în schimb amputate ambele mâini și unul din picioare, sugerând un posibil scenariu eroic de confruntare violentă și război. Lucrarea ne invită, însă, să reflectăm mai degrabă la altceva decât la simboluri antice: relația dintre masculin și feminin, transpunându-ne într-o societate veche, militară.